„Nu pot să-mi imaginez afacerea fără româncele mele”. O poveste care a făcut înconjurul Italiei câteva zile, însă apoi a fost uitată pentru că nu era „de rău”

Se spune că pe internet prinde mai ales cronica negativă. Tragediile, certurile, frustrările, scandalurile. Sau poveștile în care oamenii se regăsesc pentru că și ei trec prin aceleași greutăți. Algoritmul iubește nervii, revolta și supărarea.

Așa că m-am gândit să încerc exact opusul. Să vedem câți dintre voi aveți răbdare să faceți cu mine un exercițiu puțin diferit, să recapitulăm împreună o poveste pozitivă.

Una care, deși a făcut zgomot câteva zile, a trecut apoi aproape complet neobservată.

Ne întoarcem puțin în timp, la începutul pandemiei. La acele zile în care Europa se închidea încet-încet, granițele se blocau, iar oamenii începeau să se teamă să iasă din case. Era perioada în care la televiziuni număram obsesiv cazuri, iar cuvântul „lockdown” intrase brusc în vocabularul nostru zilnic.

Într-o dimineață, într-un ziar din Italia a apărut o știre care a stârnit un mic scandal. Un italian care deține o cramă în regiunea Bolzano trimisese un avion privat în România ca să își aducă muncitoarele care îi tăiau via de aproape 15 ani. Femeile plecaseră inițial cu microbuzul, așa cum făcuseră de atâtea ori în trecut, dar fuseseră întoarse de la graniță din cauza restricțiilor. Și atunci omul a făcut ceva ce a revoltat o parte din Italia: a trimis un avion privat după ele.

Pentru unii a fost o dovadă de aroganță, pentru alții o nedreptate. Pentru că în acele zile mii de italieni erau acasă, în șomaj tehnic sau blocați de restricții, iar ideea că un antreprenor italian aduce muncitori din România cu avionul privat părea pentru mulți o insultă.

Când am citit știrea în dimineața aceea, mi-am zis că povestea merită văzută dincolo de titluri. Așa că m-am urcat în mașină și am plecat spre Tramin, localitatea în care se afla crama. Drumul până acolo a fost ireal. Autostrăzile erau mult mai goale decât de obicei, parcările aproape pustii, iar liniștea specifică începutului pandemiei dădea senzația că lumea intrase într-o pauză ciudată. Când am ajuns la cramă, primul cu care am stat de vorbă a fost chiar proprietarul. Un om simplu, care părea sincer surprins de scandalul pe care îl stârnise decizia lui.

Mi-a vorbit minute în șir despre români. Despre cât de muncitori sunt. Despre cât de serioși sunt. Despre cum, în aproape douăzeci de ani, femeile acelea veniseră sezon de sezon și ajunseseră să cunoască fiecare rând de viță de vie ca pe propria palmă.

Între timp, toată regiunea își pusese mâinile în cap. Mulți italieni îl judecau pentru că, în timp ce ei stăteau acasă din cauza pandemiei, el aducea români din România. Și nu oricum, ci cu un avion privat.

Dar explicația lui era mult mai simplă decât scandalul. „În ultimii 10-15 ani”, mi-a spus, „niciun italian nu a vrut să facă munca asta.” Nu era o muncă romantică, era o muncă grea, fizică. Iar el nu avea nici curajul și nici răbdarea să înceapă de la zero cu oameni noi.

Pentru că româncele noastre nu erau doar niște muncitoare sezoniere. Erau oameni care știau exact ce trebuie făcut. Știau ritmul muncii. Știau via, știau fiecare etapă.

După aceea am stat de vorbă și cu ele, cu româncele care, fără să vrea, ajunseseră subiect de dezbatere într-o țară întreagă. Și țin minte că niciuna nu vorbea despre avionul privat, nu asta le impresiona. Vorbeau despre muncă, despre faptul că veneau acolo de ani de zile, despre familiile lor din România. Despre cum, într-un fel, via aceea devenise și via lor. Pentru ele nu era o poveste extraordinară, ci doar un nou sezon de muncă. Un sezon care, din cauza pandemiei, devenise puțin mai complicat. Și în timp ce vorbeam cu ele mi-am dat seama că dincolo de scandalul mediatic, povestea asta spune ceva foarte simplu despre românii din diaspora: că respectul adevărat se construiește în ani de muncă, nu în titluri de ziar. Și că, la un moment dat, cineva ajunge să spună ceva ce, pentru mine, a sunat ca una dintre cele mai frumoase forme de respect pe care le-am auzit în Italia: „Nu pot să-mi imaginez afacerea fără româncele mele.”

Am crezut mereu că asta a fost, de fapt, adevărata poveste din spatele scandalului, nu avionul, nu titlurile. Ci faptul că niște femei din România ajunseseră, după mai bine de zece ani de muncă, atât de importante pentru o cramă din Italia încât proprietarul ei a fost dispus să trimită un avion privat după ele.

Pentru că uneori respectul se construiește exact așa, în liniște, până când într-o zi cineva își dă seama că fără tine lucrurile nu mai funcționează la fel. Și poate că asta e una dintre cele mai frumoase povești despre românii din Italia pe care le-am dat la televizor. Doar că, fiind o poveste pozitivă... aproape nimeni nu și-o mai amintește.