Am ajuns acasă în mijlocul orei lui Filip de chitară, dar din camera lui nu se auzea ce mă așteptam. Am băgat capul pe ușă și am primit o lecție

sursa foto: Profimedia

Am venit ieri acasă. Era în mijlocul orei lui Filip de chitară, dar din camera lui nu se auzea niciun Beatles — acolo știam că era cu exercițiul — ci 99 Luftballons. Alt ritm și evident nu alegerea profului de chitară, care nu știe o boabă de germană.

Am băgat un cap și am aflat, pe scurt: anul ăsta, la un test de germană, Filip și câțiva colegi au terminat testul mai repede. Ca să nu deranjeze, au intrat în camera de muzică. Au luat câte un instrument și s-au apucat să cânte. Probabil i-a inspirat că s-au găsit, fără să vrea, un band întreg (chitară, bas, tobe, vreo două clape și voci) — așa că trimestrul ăsta i-au propus profei de germană ca proiectul să fie că învață niște melodii în germană, le cântă și mai povestesc și despre ce e în ele.

Povestea n-ar trebui să ne mire — în fond, ce e mai „muzical” decât germana, nu?

Doar noi, copiii crescuți în școala românească, știm bine că în loc de sport se făcea des matematică, iar în loc de muzică - biologie sau mai știu eu ce alte permutări educaționale.

Ce m-a surprins n-a fost că niște copii au încercat să convingă un profesor. Asta am mai făcut și noi. E că profesorul a transformat propunerea lor într-un proiect de trimestru. Participă la repetiții, oră de oră. Le spune pe unde mai greșesc. Îi încurajează.

N-o cunosc pe profa lui Filip de germană. Nu știu cum și-a redefinit proiectul trimestrului, competențele evaluate, evaluarea în sine. Știu doar că 7 copii repetă niște piese mișto la ora de germană — și asta le face germana mai simpatică.

Și asta sigur-sigur le face și școala mai simpatică.

Nu că n-ar fi simpatică și cu „der - die - das”.

Las mai jos 99 Luftballons. Când și dacă oi avea vizibilitate la produsul final, vi-l arăt și „autohtonizat”.