Cea mai importantă lecție la 49 de ani. „Împreună” înseamnă să știi că există cineva care te împinge un pas când tu nu mai ești în stare să miști nici măcar un deget

sursa foto: arhiva personala

Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

Mă uit la puștiul care pleca din Galați spre București și-mi aduc aminte cât eram de plin de entuziasm, de frică, de încăpățânare și de o naivitate sănătoasă, convins fiind că pot repara lumea cu vreo două vorbe spuse din suflet și câteva proiecte bine țintite. Evident, după 30 de ani constat că lumea nu s-a lăsat reparată pe cât credeam eu atunci, numai că eu m-am ales cu câteva lecții serioase și cu niște boli din alea nașpa care te fac mult mai conștient că ești o frunză-n vânt…..

Am făcut greșeli cât pentru două vieți, iar unele dintre ele încă mă urmăresc. Am vorbit prea tare și prea mult când ar fi trebuit să tac, am rănit oameni dragi fără să vreau, am confundat dreptatea cu orgoliul și am crezut că pot duce tot greul singur. Ironia e că tocmai greșelile astea m-au învățat cel mai mult: m-au obligat să mă opresc, să respir, să mă întorc și să repar, chiar dacă uneori am reparat strâmb și cu mâinile tremurând.

Cine sunt eu, dincolo de tot zgomotul care mă înconjoară? Sunt încă băiatul lui Mircea Porcaru și al Linei, sămânțăreasa din Galați, și un om simplu, cu bune și rele, care crede în dialog și în puterea unei glume care dezamorsează o situație înainte să explodeze. Sunt un om care se teme, dar merge înainte, care obosește, dar nu se lasă, care iubește, chiar dacă uneori o arată-n cel mai tâmp mod. Un om care încă știe că în fiecare dintre noi există ceva bun și care are nevoie, uneori, de un pas făcut de alții ca să poată face el însuși doi.

În 49 de ani, am învățat că „nu știu” e mai eliberator decât pare, că adevărul se construiește cu răbdare, că binele se face greu și că vulnerabilitatea e singura formă reală de curaj pe care o avem, oricât de teamă ne-ar fi s-o arătăm.

Și mai am o lecție, poate cea mai importantă: că „împreună” e realitatea care te ține în picioare când altfel te-ai face țăndări. Împreună înseamnă să ai cu cine să duci greul, să ai cui să spui „nu mai pot”, să știi că există cineva care te împinge un pas când tu nu mai ești în stare să miști nici măcar un deget. Împreună înseamnă să te lași ajutat, să înțelegi că nu ești buricul pământului și că oamenii din jurul tău sunt parte din tine, chiar dacă uneori ai vrea să uiți asta. Pentru că Împreună înseamnă să crești alături de ceilalți, nicidecum peste ei.

Nu știu ce-mi va aduce anul dinspre 50, dar știu că vreau să rămân om, cu toate imperfecțiunile mele, cu râsul meu prea zgomotos și cu încăpățânarea asta de a crede în solidaritate.

Și, oricât de ironic și narcisist ar suna, când mă uit la mine, cel de astăzi, cu toate defectele mele, simt că nu e chiar atât de rău omul ăsta care am ajuns să fiu.

Hai, să fim sănătoși cu to(n)ții!