Foto: Oleksii Filippov /Facebook Maia Sandu
Kievul a fost din nou puternic bombardat de ruși. Au murit oameni, zeci de persoane au fost rănite, au fost lovite blocuri, magazine, piețe, autoturisme. Printre locurile afectate se află și Lavra Pecerska din Kiev, una dintre marile vetre ale Ortodoxiei răsăritene, monument înscris în patrimoniul mondial UNESCO și reper al istoriei religioase din Europa de Est.
Lavra Peșterilor din Kiev aparține unei istorii îndelungi. Credința oamenilor, puterea, cultura scrisă, arhitectura și memoria comunităților s-au clădit în timp. Întemeiată în secolul al XI-lea, ea a traversat invazii, prigoane, incendii, secularizări, cutremure, ocupații și regimuri politice ostile. A fost lovită de mongoli, tătari, bolșevici și de cumplitele violențe ale istoriei. Acum a fost bombardată în contextul războiului dus de Federația Rusă împotriva Ucrainei.
Paradoxul: bombele rusești au căzut tocmai peste lăcașul pe care propaganda de la Kremlin a pretins că îl „protejează” și pe care îl revendică drept leagăn spiritual comun.
Am citit comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române. Am citit și reacția Maiei Sandu, președinta Republicii Moldova.
Diferența dintre cele două texte merită privită cu atenția cu care istoricul analizează un document: prin cuvintele folosite, prin cuvintele nerostite, prin actorii numiți și prin actorii pitiți în spatele formulărilor generale.
Patriarhia Română își exprimă „profunda îngrijorare și tristețe” în legătură cu atacul care „a afectat” Lavra Pecerska. Textul vorbește despre „orice atingere adusă unui lăcaș de cult” și despre patrimoniul spiritual și cultural „aflat în calea conflictelor armate”.
Este un comunicat de netăgăduit ca formulă instituțională, dar foarte prudent ca poziționare morală. În el, evenimentul pare desprins de agentul său istoric. Lavra „a fost afectată”. Lăcașului i s-a adus o „atingere”. Patrimoniul se află „în calea conflictelor armate”. Răul dobândește un chip aproape impersonal, de parcă ar coborî dintr-o zonă abstractă a istoriei, iar nu ivit din decizii politice, militare și ideologice precise. Rusia dispare din frază. Kremlinul dispare din frază. Agresorul dispare din frază.
Prudența aceasta a Patriarhiei Române devine cu atât mai frapantă cu cât, de cealaltă parte, discursul religios de la Moscova este utilizat explicit ca armă de război. Acolo unde Patriarhia Română vede doar un „conflict armat” impersonal, Patriarhia Rusă utilizează un limbaj extrem de concret, binecuvântând agresiunea ca pe o misiune sacră. Muțenia diplomatică în fața unui agresor care își justifică violența prin vocabular creștin nu face decât să cedeze spațiul autorității morale.
În schimb, președinta Maia Sandu numește direct autorul moral și politic al distrugerii: „regimul ucigaș de la Kremlin”. Observă și ipocrizia istorică a celor care se prezintă drept apărători ai valorilor creștine, în timp ce zdrobesc unul dintre cele mai importante simboluri ale Ortodoxiei. În textul ei citești despre victime, întâlnești responsabilitate, apare solidaritatea cu Ucraina.
Diferența dintre cele două reacții este diferența dintre un limbaj al compasiunii calculate și un limbaj al conștiinței istorice.
Și imaginile sunt grăitoare. Fotografia care însoțește postarea Patriarhiei Române este nocturnă, îndepărtată, aproape abstractă. Sugerează o atmosferă de tristețe, dar păstrează privitorul la distanță. Fotografiile distribuite de Maia Sandu arată explicit incendiul, fumul, pompierii, cupolele și zidurile distruse. Transformă evenimentul în probă vizuală. Mai mult decât vorbele, imaginile devin un document revelator.
Pentru un istoric, diferența aceasta contează. Fiecare tragedie a istoriei a fost însoțită de lupte pentru limbaj. Cine numește agresorul? Cine îl ascunde? Cine vorbește despre victime? Cine transformă violența într-un „conflict” generic? Cine păstrează memoria aievea și cine o așază în formule generale?
Lavra Pecerska din Kiev a fost risipită în urma unui atac rusesc. Această propoziție trebuie scrisă și spusă cu voce tare. Clar și asumat. Mai ales atunci când este vorba despre un monument fundamental al Ortodoxiei și despre un război în care Rusia își înveșmântează sălbăticia și banditismul cu vocabular religios, imperial și civilizațional.
Rugăciunea pentru pace are, fără îndoială, valoarea ei. Însă, în fața istoriei, pacea invocată fără numirea agresorului se transformă într-o formulă șubredă. Iar compasiunea, văduvită de adevăr, riscă să rămână doar ceremonială.
Ortodoxia nu poate fi apărată prin prudență verbală în fața celor care distrug biserici și ucid oameni. Patrimoniul spiritual al umanității are nevoie de protecție, memorie și adevăr. Adevărul, în cazul de față, este elementar: una dintre marile vetre ale Ortodoxiei a fost cuprinsă de flăcări și a devenit ruină după un atac rusesc asupra Kievului.
Părinte Patriarh Daniel, numiți agresorul!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.