În rândurile care urmează, Diana Vijulie - psiholog clinician și psihoterapeut pentru adulți, copii și adolescenți - ne invită să facem un pas în spate și să privim dincolo de aceste clișee zgomotoase. Combinând luciditatea datelor statistice, care demontează mitul tinerilor care fug de muncă, cu introspecția emoționantă a propriului trecut, ea ne aduce aminte un adevăr fundamental și profund incomod: niciun tânăr nu crește izolat, într-un balon de sticlă. Ei sunt, de fapt, reflexia lumii și a sistemelor pe care noi, cei mari, le-am construit.

Îl urmăresc zilnic să văd ce haine noi îmbracă depresia, anxietatea, la ce duce incapacitatea de a-și controla emoțiile sau ce declanșează acele schimbări de dispoziție ce par să influențeze starea întregii familii. foto: Profimedia

Sigur că e nevoie de reguli. E nevoie de reglementări, de educație digitală pentru părinți, profesori, politicieni și creatori de conținut și, mai ales, de instituții care aplică legea în mod real. Pentru că, la coada-cozii, adolescenții sunt cea mai mică problemă. Ei sunt doar cei care cresc într-o lume construită de noi, adulții. Și care, de cele mai multe ori, repetă ceea ce i-am învățat (teoria învățării sociale).

1. Sunt țări în lumea asta care au început să reglementeze accesul minorilor la rețelele sociale. În Australia, de pildă, adolescenții până în 16 ani au acces interzis pe orice rețea socială.

Noi, ca adulți, avem uneori impresia că adolescenții de astăzi sunt fundamental diferiți de cum am fost noi în acea etapă a vieții. În realitate, preocupările de bază ale adolescenței au rămas aceleași: identitatea – cine sunt eu și cum sunt eu în ochii celorlalți? – și sensul – încotro mă îndrept, ce pot și ce îmi doresc să devin? foto Profimedia

Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie. — „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.” Foto: Profimedia

Răspunsul meu era întotdeauna „- Nu!”, după care venea sentința lor implacabilă: „- Ei, lasă, mai ai timp să te gândești”.