Bacalaureatul și evaluarea națională de clasa a opta au ajuns cele mai de temut examene (și câteodată chiar cele mai serioase) din parcursul educațional românesc. foto: Inquam Photos /Octav Ganea

„Da, știu, am să fiu șalant”

Îmi intră în urechi în fiecare zi, din televizor, un număr dărâmător de agramatisme, cuvinte folosite impropriu, pronunții cel puțin bizare în română și în limbi străine, accente aiurea (cómplice), anacoluturi, logicăreli sau pur și simplu tâmpenii.

De Ziua Limbii Române, am reflectat la invizibilitatea autorilor români în spațiul public și editorial. Dincolo de festivism, rămâne întrebarea incomodă: mai știm să ne recunoaștem cultura vie, a celor care scriu acum, aici, în română?

„Cred că e important în perioada asta, în care există globalizare, dar există și afirmarea individualităților locale, să avem curiozitate și respect față de ceea ce nu știm de acasă sau nu e doar limbă standard. Mi se pare foarte frumos să privim cu curiozitate și cu interes și să învățăm și ardelenisme, și moldovenisme, și bănățenisme, nu numai muntenisme, dacă suntem din București. Pentru că, așa cum învățăm limbi străine, uneori trebuie să învățăm și din limba română ceea ce e mai puțin uzual”, spune Rodica Zafiu.

Focusarea, cum se zice acum, pe anglicisme nu trebuie să lase în umbră neologismele generale (mult mai numeroase), nici împrumuturile (este drept, mult mai puține) din alte limbi, nici, mai ales, problemele scrierii, pronunțării și flexiunii actuale a majorității cuvintelor românești.

Întrebarea mea este: ne mai ajunge limba română sau nu? (Foto Guliver/Getty Images)