Țara în care politicienii au pantofi cu garanție pe viață, iar cetățenii nu au nicio garanție

sursa foto: Inquam Photos

E o scenă într-un film ușurel, dar simpatic. Un tip, într-o librărie, ia de pe raft o carte, librarul îi spune că e o primă ediție. „Deci de-asta costă atât de mult?", întreabă bărbatul. Iar librarul îl corectează blând: „De-asta valorează atât de mult."

Două propoziții, o singură diferență — toată diferența din lume. Prețul și valoarea nu sunt același lucru. Cartea nu valorează fiindcă e scumpă; e scumpă fiindcă valorează. Pentru că e rară, pentru că e adevărată, pentru că cineva, cândva, chiar a scris-o.

Valoarea vine prima. Prețul e doar umbra ei — și una infidelă.

M-am gândit la replica asta ascultându-l pe Alfred Simonis.

Președintele CJ Timiș a explicat la un podcast cum recunoaște el un om politic: după pantofi. Te uiți cum se îmbracă cineva, spune, și știi cum arată orașul. Liderii USR poartă „galoși"; de-aia, pe cale de consecință spune el, Timișoara are gropi. Detaliul care i-a scăpat e propriul lui verb: un om „care vrea să pretindă că e om politic". Să pretindă. Cuvântul lui, nu al meu. Eu doar am fost atentă la nuanță.

Și Simonis știe despre ce vorbește. El și Marcel Ciolacu au pozat, acum câțiva ani, în pantofi italienești identici, de peste 1.500 de dolari — Santoni, lucrați manual, cu garanție pe viață. O garanție sublimă într-o țară care n-are niciuna.

Aici e răsturnarea perfectă față de scena din librărie. Librarul spune: prețul urmează valorii — plătești mult fiindcă obiectul chiar e ceva. Simonis spune invers: devii cineva doar dacă pantoful costă mult. Unul citește valoarea din substanță. Celălalt fabrică aparența valorii și o numește substanță.

Pantoful de 1.500 de dolari, purtat ca „să pretinzi că ești om politic", e fix opusul primei ediții a unei cărți: cost maxim, valoare zero. Etichetă, fără carte.

Boala nu e a unui singur partid. La reuniunea de 151 de ani a PNL, Stelian Tănase a întrebat dacă e cineva în sală cu un costum mai ieftin de 2.000 de euro. Nu s-a ridicat nicio mână; oamenii și-au dat coate. Tănase povestește că el avea pe el un costum de 300 de euro, în timp ce în jur erau „băieți care își pun pantofii în picioare, să-i vadă conducerea partidului". Pantofii ăștia — purtați nu ca să mergi în ei, ci ca să fii văzut în ei.

Tăcerea din sală e tot un catalog: ne măsurăm unii pe alții în prețuri și-n aparențe, nu în fapte.

Am scris despre asta de o sută de ori, fiindcă e exact ce facem la școală. Nota e pantoful. Ne uităm la cifra din catalog și citim copilul din ea — iar, mai rău, învățăm copilul să producă cifra, în loc să producă cunoașterea. Un 10 care nu acoperă nimic e tot un Santoni: cost fără valoare, etichetă fără carte. Și copilul prinde repede regula. De ce să înveți lucrul, când e de ajuns să-l pretinzi, ca să-l primești?

Asta e, de fapt, drama — și de-aia nu suntem gata de nicio schimbare serioasă, în niciun domeniu. Nu fiindcă ne-ar opri cineva. Ci fiindcă suntem mai degrabă dispuși să jucăm roluri, nu să le facem. Politicianul care pretinde că e politician. Părintele care pozează în părinte de copil de 10, deși știe prea bine ce e în spatele cifrei. Profesorul care pune 10-le și interpretează lecția la catedră doar ca să bifeze acțiunea.

Sistemul îi răsplătește la fel, fie că fac lucrul, fie că-l mimează — așa că de ce l-ar face? Costumul e de ajuns. Pantoful e de ajuns. Nota e de ajuns.

Numai că prima ediție a unei cărți valorează atât de mult dintr-un singur motiv: cineva chiar a scris cartea. Valoarea urmează mereu cuiva care a făcut, cu adevărat, lucrul. Până nu vom cere perseverent lucrul mai mult decât costumul lucrului, o să admirăm în continuare pantofi și note — și o să ne mire că orașul și educația noastră tot au gropi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp