Unirea care ne include pe toți

Susținători ai lui Călin Georgescu, la Monumentul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, cu ocazia Zilei Unirii Principatelor/ foto: Inquam Photos/ George Călin 

Așa-zisa „Mica Unire” a constituit momentul fondator al statului român modern.

Nu absolut toți români, inclusiv fețe bisericești, au înțeles și simțit atunci solidar, nu toți au fost de acord cu acest pas fundamental pentru emergența în istorie a României. Orbire, îngustime, nepăsare.

Așa cum nici azi, nu toți românii, laici sau clerici, simt și înțeleg sensul logic și benefic al naturalei și necesarei orientări a României, una perfect congruentă cu cea dorită de cei mai inteligenți oameni din istoria ei modernă, mulți morți în lupte, în închisori și în decembrie 1989, acea orientare națională care ne integrează și ne menține în Europa, în construcția ei politică și economică, singura care ne poate asigura libertatea, securitatea și prosperitatea.

Dihonia, opusul unirii și unității, dezbinarea socială

creată și întreținută cu program festivist și duhnitoare agendă rusofilă de către varii personaje publice care vorbesc, fără absolut nicio validare morală, „în numele poporului” și împotriva „javrelor” gratulate cu creștinescul „marș!” doar pentru că denunță impostura, agresivitatea, vulgaritatea și agitarea mincinoasă de sloganuri goale și promisiuni deșarte,

este, din păcate, starea actuală în care se află România cu noi toți cu tot. Cea mai nefastă și perdantă stare socială posibilă, una numită în creștinism „războiul dintre noi”. Ca orice război, și acesta produce victime, frică, anxietate, stres coroziv sau letal, pauperizare mentală, spirituală și materială.

Mult dincolo de programe economice și sociale, de reforme instituționale și sabotări „colegiale”, ceea ce poate determina realul progres „neprogresist” al României este, cel mai probabil, esențiala re-unire a românilor, refacerea oricât de firavă a încrederii dintre noi, găsirea Nordului moral cu ajutorul Educației și al Bisericii întoarse generos cu fața spre ea. Biserica, prezentă în miezul procesului Unirii din 1859, are încă un influent cuvânt de spus în sfera socială, cuvânt pe care și l-ar putea păstra și consolida benefic prin vizibilă și coerentă comunicare publică, prin rostirea fermă a adevărului contextual, derivat din Adevărul veșnic care trebuie nu doar liturgic slujit, ci și social, inteligent împărtășit

Unirea în cel mai profund registru al ei înseamnă deplină încredere, iubire agapică și comuniune între persoane libere și raționale, nu bănuială, ură și dihonie între indivizi instinctuali măcinați de frustrări și nenumărate umori.

Unirea, unitatea, nu înseamnă, desigur, unanimitate. Ea se edifică pe educația serioasă în spiritul unor valori comune oferite de Tradiția religioasă și culturală. Oamenii educați nu înjură grosolan, nu sunt violenți verbal, nu huiduie în timp ce se rostește „Tatăl nostru”. Un creștin sigur nu face așa ceva. „Poporul creștin” - realitate dezirabilă sau iluzie convenabilă?

Hristos, pe care nu chiar toți creștinii Îl mai iau în serios, ne vorbește și azi: „Orice împărăție dezbinată în sine se pustiește și orice cetate sau casă dezbinată nu va dăinui.”

Sperăm, încă, să putem dăinui ca țară, ca popor. N-o putem face însă populist, festivist și impostor. Doar cu sobrietate și rigoare, la nevoie importate, doar cu fidelitate față de adevăr, educație și credință ca încredere agonică (luptătoare), nu ca goală gestualitate.

Așa să fie!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp