„Da' unde pleci? Copilul tău trăiește." Cum am ajuns să nu mă mai tem de moarte

Foto Guliver/Getty Images

De Crăciun, ca de orice sărbătoare de altfel, după ce te cerți cu familia și fugi de acasă sau fugi acasă, după caz, îți iei un pic de răgaz și te gândești la lucruri grele, cum sunt nașterea și moartea.

De naștere nu îmi amintesc. Știu din povești că maica-mea s-a dus când era însărcinată în 6 luni la control și medicul i-a spus să stea pe loc, că avortează. Au ațipit-o, au operat-o și a doua zi s-a îmbrăcat să plece și când să iasă pe ușa spitalului a venit în fugă o asistentă după ea și i-a spus :„Da' unde pleci? Copilul tău trăiește."

S-a întors, medicul i-a spus că e o nebunie să își închipuie că în România comunistă un copil prematur poate supraviețui, că se ia lumina în fiecare seară chiar și în spital și că în orele fără curent incubatoarele nu funcționează, dar, na, încercăm.

După trei luni de stat în incubator am venit acasă și l-am cunoscut pe fratele meu care era la grupa mare A, dar avea o gagică la grupa mare B pe care o chema Gabriela. Și așa mi-a rămas numele.

Asta despre naștere. Despre moarte am amintiri mai vii.

Îmi era îngrozitor de frică de moarte când eram mică. Îmi era frică să nu mai apuc ziua de sâmbătă când se difuza „Heidi" la televizor (era un desen animat japonez, de care eram tare atașată) și că nu o să apuc să o mai văd pe Lala, mătușa mea. Mama era tare afurisita, dar soră-sa, Lala, era bună, caldă si pufoasă ca o pâine scoasă din cuptor.

Acum mă gândesc că Lala s-a dus de multă vreme, iar „Heidi" nu se mai dă la televizor. Prin urmare, eu nu mai am niciun motiv pentru care să mă tem de moarte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp