Ramona Glodeanu

Trăim într-o epocă în care memoria publică este remarcabil de scurtă, un defect pe care politicienii îl exploatează cu o cinică voluptate. De aceea, am simțit nevoia unei radiografii riguroase, de factură interdisciplinară, a anilor 2020–2022. Am privit această perioadă nu ca pe un simplu accident epidemiologic, ci ca pe un veritabil test de stres aplicat instituțiilor libertății, combinând teoria politică, dreptul constituțional și studiul comunicării publice.

De câteva zile, reacția publică la numirile din marile parchete pare să se fi așezat într-un consens comod: deciziile sunt proaste, oamenii sunt nepotriviți, iar sistemul merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un tip de indignare ritualică, aproape liturgică, în care fiecare știe deja rolul pe care trebuie să-l joace. foto: Profimedia

Asistăm, prin prisma recentului sondaj INSCOP, la un fenomen pe cât de previzibil, pe atât de revelator pentru starea spiritului public românesc. Cifrele ne indică o falie generațională care nu este doar o chestiune de procente, ci una de paradigmă intelectuală. Pe de o parte, avem prudența celor care au trăit sub spectrul suveranității absolute (și adesea iluzorii), iar pe de altă parte, deschiderea tinerilor sub 30 de ani, un impresionant 60%, care privesc spre o apărare europeană comună nu ca spre o pierdere, ci ca spre o împlinire.

O singură felie de tort a fost de ajuns pentru a demonta ani de retorică naționalistă zgomotoasă. Imaginile care ni-l înfățișează pe George Simion la Washington, zâmbind larg deasupra unui desert în forma Groenlandei acoperit cu steagul Statelor Unite, surprind o ironie devastatoare. sursa foto: captură X

Mult mai puțin discutată, însă poate la fel de dureroasă, este misoginia feminină. O formă de ostilitate între femei, adesea subtilă, greu de numit și încă și mai greu de admis. (Foto: Profimedia Images)

Există momente în istoria unei societăți când adevărul, spus la timpul nepotrivit, devine delict. În România, a vorbi despre pensiile magistraților e echivalent cu a aprinde o țigară într-un depozit de artificii: șocul, indignarea și inevitabil, fum.

Sunt sigură că dacă aș întreba zece oameni de pe stradă ce e ăla femicid, șapte ar ridica din umeri, doi ar spune că sună a ceva de la farmacie și unul ar zice că e vreo boală de picioare. Dar nu, nu e nimic exotic. E fix realitatea aia crudă în care femei ajung să fie omorâte doar pentru că sunt femei.

Melania Trump s-a hotărât: nu mai tace. După ani de zâmbete din colțul gurii și apariții în rochii scumpe, Prima Doamnă a Americii și-a găsit vocea. Și cui a ales să i se adreseze? Lui Vladimir Vladimirovici Putin, liderul de la Kremlin, omul care s-a obișnuit să fie tratat cu rachete, blindate și dosare de sancțiuni.

Inocența mea s-a pierdut la 14 ani. Dar, în locul ei, a apărut o convingere... (Foto: Profimedia Images)