Bunicii noștri nu știau ce e burnout-ul. Știau doar că trebuie să reziste

foto: Profimedia

Dacă i-aș spune bunicii mele că am depresie probabil ar crede că am fost deocheată și mi-ar da cu agheazmă în vârful frunții. Dacă i-aș spune că dimineața sunt epuizată și nu sunt bună de nimic, deși totuși am dormit toată noaptea, mi-ar spune că lenea e cucoană mare care n-are de mâncare. Ea nu știa de termenul „burnout”. Cum să știe? Printre războaiele și foametea din vremea aia numai de depresie nu era timp. Pe atunci mai era un junghi sub coastă de la seceră, care trecea după un cincizeci de răchie de prună și o mămăligă fierbinte cu puțină brânză. Când îi mai lovea urâtul, mai tăiau un braț de lemne ca să fie acolo sau verificau vacile de pe imaș.

Bunicul nu știa de anxietate, dar cunoștea bine încremenirea de pe prispă, cu ochii pierduți în nucul de la poartă. Azi îi spunem disociere, atunci era „a sta pe gânduri ca baba pe scânduri”.

Pe lângă numele de familie, pământul și moșiile lăsate moștenire, ne-au lăsat și cu un borcan plin de traume, etichetat cu „așa e viața, cum le rânduiește Cel de Sus”. Ne-au lăsat o lume mai sigură, dar și datoria de a ara câmpurile lor emoționale pline de mărăcini nespuse.

Au supraviețuit tăcând, ca să vorbim noi astăzi. Iar mersul la psiholog nu ne face slabi, ci prima generație, generația „de puf,” cum ni se mai spune, care nu confundă supraviețuirea cu viața. Generația care a înțeles că durerea nu trebuie să fie o medalie purtată până la mormânt. Alegem terapia, nu pentru că suntem mai firavi, ci pentru că suntem destul de puternici să deschidem borcanul ăla și să nu ne mai fie frică de ce găsim în el.

Dacă m-aș uita în ochii lor de atunci, i-aș întreba unde și-au ascuns plânsul când le murea ultima speranță la colectivizare sau când seceta le crăpa pământul de sub picioare. Probabil mi-ar răspunde cu o tăcere grea, aceeași care s-a transmis prin cordonul ombilical, din mamă în fiică, până la mine.

Noi suntem cei care nu mai acceptă ca „destinul” să fie o scuză pentru nefericire. Ei au clădit cu brațele, noi încercăm să clădim cu mintea. Și chiar dacă bunica mi-ar mai descânta o dată de deochi, azi aș lăsa-o să o facă, zâmbindu-i cu îngăduință. Agheazma aia era singura formă de terapie pe care și-o permitea o lume care n-avea voie să simtă, ci doar să reziste.

Ne vindecăm pe noi, ca să îi vindecăm simbolic și pe cei din urmă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp