sursa foto: Profimedia
A devenit un laitmotiv faptul că, într-un proces terapeutic, se ajunge inevitabil la felul în care am fost crescuți de părinții noștri.
Este chiar o glumă recurentă în cercul meu de prieteni: „Ia zi, Aline, ai mai întrebat oamenii despre cum era la grădiniță?”
Și da, este adevărat că foarte multe dintre comportamentele noastre maladaptative își găsesc originea în copilărie, în perioada noastră formatoare. La fel cum și o mare parte dintre comportamentele noastre ultra-funcționale, sănătoase din punct de vedere psiho-social, își au punctul de plecare tot în copilărie.
Este un adevăr obiectiv că întâlnesc în cabinet foarte multe cazuri ale unor clienți care nu au avut deloc experiențe fericite în relația cu părinții lor, care au fost abuzați fizic sau emoțional, șantajați, manipulați și supuși unor lucruri pe care nu ni le-am dori niciunul dintre noi.
Dar este o diferență foarte mare între a înțelege ce s-a întâmplat, a accepta că nu mai pot schimba o nedreptate timpurie și a face din acest lucru povestea centrală a vieții mele.
A folosi o traumă trecută pe post de permis pentru dreptul de a nu face nimic pentru schimbare, pentru a perpetua niște obiceiuri și/sau comportamente toxice și a repeta inevitabil aceleași greșeli pe care noi înșine le detestăm, nu duce la nimic constructiv nici pentru noi, nici pentru oamenii din viața noastră.
Nu cred în iertarea necondiționată ca instrument de „vindecare”. Unele lucruri sunt sau au fost atât de grave și lasă urme atât de adânci încât nu putem pretinde că le putem ierta.
Cred, însă, în puterea aproape miraculoasă a acceptării realității, a faptului că ceea ce s-a întâmplat, oricât de oribil a fost, nu mai poate fi schimbat, și cred în capacitatea fenomenală a ființei umane de a reconstrui, atât pe sine, cât și mediul din jurul său.
Când dăm voie acestui lucru să se manifeste, se întâmplă ceea ce, pentru mine, ca psiholog, este extrem de satisfăcător de observat: în momentul în care mă decid să accept ce s-a întâmplat deja în trecut, viața își recapătă frumusețea, iar eu redevin parte activă în propria-mi narațiune.
Sigur, cicatricile fizice sau emoționale vor rămâne și ele cu mine, dar le port mai mult ca un simbol al propriei puteri și al capacității mele de a mă vindeca și reface, nu doar ca o ancoră care să mă țină blocat în trecut.
Cred că oamenii sunt ființe minunat de imperfecte și că puțini dintre noi ne dorim să rănim intenționat pe altcineva. Mai cred, de asemenea, că nu suntem responsabili pentru rănile pe care le-am primit, dar suntem responsabili pentru ce facem cu ele. Fie alegem să le transformăm într-o poveste despre vinovăție, resentimente și blocare în trecut, fie le transformăm într-un punct de plecare pentru schimbare, reconstrucție și maturizare emoțională.
Trecutul explică multe, dar viitorul se construiește din alegerile pe care le facem în fiecare zi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.