„- Da, ce are, tu, doamna de-i supărată?” (Foto: Inquam Photos)

Eram de 12 ani împreună și credeam că am învățat să comunicăm foarte bine unul cu altul. Apoi au apărut copiii.

La 7 ne începem ziua, unii mai obosiți decât alții, dar suntem obișnuiți. Urmează o zi plină, cu multă familie și prieteni, la botezul lui bebe. La petrecere, cineva mă întreabă: „Și cum dorm copiii? Încă dorm cu voi? Când o să învețe să doarmă singur, măcar băiatul?!”

Un tip de iubire parentală care, cu cele mai bune intenții din lume, produce exact opusul a ceea ce-și propune. Nu e vorba de părinți nepăsători sau absenți, ci de părinți foarte prezenți, mult prea prezenți. Cei care rezolvă conflictele copilului cu colegii înainte ca el să aibă șansa să încerce singur. Cei care sună profesorii la primul semn de dificultate. Cei care nu pot suporta să-și vadă copilul dezamăgit, frustrat, sau că a greșit ceva. Cei care știu întotdeauna mult mai bine decât medical, profesorul, antrenorul etc. foto: Profimedia

Dacă observi schimbări care te îngrijorează legate de copilul tău, care par că nu trec, acela este semnalul tău de alarmă să îți pui pălăria de detectiv și să afli ce anume a declanșat un sentiment puternic și o schimbare în copilul tău — un sentiment pe care încearcă să ți-l comunice așa cum știe în momentul acela (prin furie, comportamente „urâte”). Oare se simte deconectat de tine? Oare ceva îl supără la grădiniță sau în relație cu altcineva?

Într-o școală primară dintr-un oraș de provincie, o învățătoare cu peste cincisprezece ani de experiență a ajuns, în ultimele luni, ținta unor critici constante venite din partea unor părinți. Urmăresc situația ei de ceva timp. Aseară mi-a scris. Totul a început aparent banal, cu nemulțumiri legate de teme și ritmul de lucru la clasă. Însă, treptat, discuțiile s-au mutat în grupurile de părinți de pe rețelele sociale, unde tonul a devenit tot mai agresiv. foto: Profimedia

A devenit un laitmotiv faptul că, într-un proces terapeutic, se ajunge inevitabil la felul în care am fost crescuți de părinții noștri. foto Profimedia

Dacă te-ai întrebat măcar o dată: „Oare ce i s-ar potrivi cu adevărat copilului meu?” - nu ești singur(ă). Unii copii sunt atrași de știință, alții de creativitate, unii vor rezultate și structură, iar alții sunt motivați de oameni, impact și sens. De multe ori, direcția potrivită nu e despre „ce e la modă”, ci despre cum gândește copilul tău și ce îl motivează cu adevărat. De aceea am creat un quiz simplu și util

Principala problemă cu care se confruntă părintele căruia îi pasă este cea a frustrării ce se poate acumula în adolescent, confruntat cu un anturaj cu o mai mare libertate din partea familiei. Este frustrarea că prietenii lui pot ieși noaptea în oraș până la ore mici, frustrarea că amicul X are pachet de țigări cumpărat de propria mamă, că ceilalți pot merge în cluburi și la festivaluri fără nicio restricție. Este întrebarea „eu de ce nu, când toți ceilalți au voie?”. În atare situație, care provoacă o reală suferință, părintele ar trebui în primul rând să știe că există și anturaje care sunt altfel, copii care sunt altfel, la fel ca ai lui. Foto: Antonio Guillen Fernández/ Panthermedia/ Profimedia

Toți copiii trec prin suferință, indiferent de cât de buni părinți le suntem; respingere, pierdere, umilință, frică, nesiguranță, neputință - toate sunt forțe catalizatoare pentru autonomie și stimă de sine. Se pot ridica din ele doar dacă au învățat să nu fugă imediat din disconfort. Foto: Sergiy Tryapitsyn/ Panthermedia/ Profimedia