Azi, Filip a terminat examenele de Year 9 (15 la număr).
Săptămâna viitoare, dă GL-urile. Dar lucrul pe care l-a adus acasă azi nu e o notă.
Fiecare copil din clasă a primit o scrisoare de la profesorul lor de engleză, care pleacă. Se intitulează „You are all idiots." HR-ul, așa cum proful mărturisește, i-a spus că titlul e „not appropriate” și „potentially actionable". L-a păstrat oricum, pentru că, scrie el, copiii știu deja că le-o spune cu afecțiune — așa cum (tot cu afecțiune) își descrie și pisicile drept „not the sharpest tools in the shed" (nu cele mai inteligente), pentru că intră zilnic, cu capul înainte, în aceeași ușă de sticlă.
Domnul T nu scrie o scrisoare, le povestește copiilor despre ei. În primul lui an aici, un copil l-a întrebat dacă Shakespeare mai trăiește. Când a spus că nu, copilul a întrebat dacă l-a cunoscut. „Am 25 de ani. El e mort de 400." Spune că s-a gândit la întrebarea aia în fiecare zi de atunci. De obicei, la 3 dimineața.
Și apoi, în mijlocul ironiei, asta: „Sunteți, de fapt, niște idioți temporari. E o stare recuperabilă. Peste câțiva ani, vi se termină de construit creierul și o să vă întrebați de ce ați făcut și ați spus ce ați spus. Și de ce, X (nume de copil), ai crezut că tunsoarea aia e acceptabilă”.
M-a apucat plânsul. Și am stat să mă întreb de ce.
Nu pentru că e duioasă — deși e. Nu pentru că Filip a dat, în sfârșit, de ironie fină și de umor bun la școală, în loc de scorțoșenie — deși și de asta. Ci pentru că omul ăsta a fost zilnic și a avut voie, în ultima lui adresare directă către ei, să fie om întreg în fața copiilor. Să fie ironic, ciudat, obosit, sincer. Să râdă de ei și să-i iubească și să le dea aripi în aceeași frază — fiindcă astea nu se exclud, ci, de fapt, abia împreună sună a adevăr. Să le scrie că îi vede când se ceartă între ei despre idei; că se enervează când ceva e nedrept, chiar și într-o poveste; că, fără să-și dea seama, sunt din când în când străluciți — „nu la comandă și niciodată, crucial, la evaluări".
Și aici e nodul meu din gât, fiindcă îl știu prea bine din interior: profesori români care simt fix lucrurile astea există. Mulți. Întrebarea nu e dacă au inima. Întrebarea e dacă au voie.
Câți dintre ei ar putea scrie scrisoarea asta, fără frică de un părinte care nu înțelege, dar reclamă; fără spaimă de o inspecție, de o colegă care găsește că „nu e adecvat"? Diferența dintre Mr. T și un profesor de la noi nu e în suflet. E în plafonul de libertate pe care un sistem întreg îl pune peste suflet.
Eu asta apăr de ani de zile, și azi am avut dovada pe hârtie, în ghiozdanul lui Filip. Nu ne lipsesc oamenii. Ne lipsește promisiunea că le dăm spațiu.
Mr. T, mulțumesc! Plâng foarte rar când citesc scrisori, azi m-am smiorcăit. Filip o să te țină minte mult după ce o să uite ce e o propoziție subordonată. Despre mine - limitele fizice nu-mi permit să fac promisiuni prea lungi, taman de aia scriu aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.