Visul copilăriei mele era să mă fac veterinar și să fiu înconjurat toată viața de animale. Am ajuns să am altă meserie, dar în schimb am strâns acasă de-a lungul timpului o mini-grădină zoologică: acvarii cu pești și creveți, porcușori de Guineea, papagali, câini și pisici.
De ceva timp, mai aveam prin casă „doar” un cățel, o pisică, doi peruși care zboară liberi, doi copii și o soție. Lipsea ceva.
Am mai luat un pisic, spre bucuria copiilor și disperarea soției, care de abia cumpărase al treilea aspirator, ca sa facă față în casă.
Pe copii și pe mine ne interesează doar distracția. Pisicul e un clown: țopăie, se rostogolește, se plimbă peste tot și se lipește imediat de oricine îi iese în față. În doar trei zile, câinele Fuji deja dormea cu el. Am crezut că vor fi multe săptămâni până când se vor înțelege. Doar că Fuji s-a dovedit a fi extrem de tolerant. Îl caută tot timpul pe pitic și vrea să se asigure că e bine.
Nu doar câinele grăbește pasul afară, ca să ajungă mai repede acasă și să îl caute pe ăsta mic. Și cealaltă pisică face turul casei, ca să vină la el și să îl verifice.
Copiii îmi dau mesaje de la școală: „Ce face pisicul? Nici acum nu are nume?! Puneți-i nume! A mâncat? A dormit? Să îl lași în pace”. I-am pus numele Zuzu.
Românii sunt europenii care au cele mai multe animale de companie. Chiar și adulți, poate că am rămas tot copiii ăia care ne făceam vacanțele la țară, în picioarele goale, cu mamaie care ne răsfăța cu cartofi prăjiți, lapte cu cacao și dulceață pe pâine. Iar noi eram o gașcă de pitici, înconjurați de câini și pisici, care ni se încolăceau printre picioare. Poate nu ne-am schimbat prea mult, totuși.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.