„Capra cu trei iezi” - ceva de speriat! Ce e cu adevărat de groază în noul film în care joacă Maia Morgenstern și Marius Bodochi

Am fost un ied rău când eram mic. Am văzut „Capra cu trei iezi” săptămâna trecută, dar n-am avut curaj să scriu decât acum despre asta. Am tot trăit senzația că, dacă nu fac o cronică de amator așa cum trebuie, mă trezesc cu Bodochi la ușă, să-mi cânte ceva cu ușa mamii descuieți.

Subiectul îl știți, nu mai e nevoie să mă feresc de spoilere. Probabil și pe voi încă vă încearcă sentimentul acela de șoc și groază din copilărie, după ce ni se citea povestea lui Ion Creangă, cu scopul educativ să fim iezi cuminți. Filmul regizorului Victor Canachi are meritul să fie chiar mai grozav decât creația moldoveanului. Grozav, tot de la groază. Dar nu numai. E un film la care nu te duci să mănânci popcorn, decât dacă îți place riscul de a te îneca cu floricele de porumb. Dacă te plictisești repede și vrei acțiune ușurică de ținut romantic mâna fetei la prima întâlnire, mai bine ocolești. Deși e foarte posibil să se arunce de-a dreptul în brațele tale de mascul insensibil la chestii din astea mărunte cu sânge și decapitări de copii.

În „Capra cu 3 iezi”, nu există cadre colorate și replici stupide, totul e un gri lent și o foșneală apăsătoare de la care ți se face un pic frig la inimă. E drept că pe alocuri se simte în ritm și lipsa fondurilor, motiv pentru care s-a umplut filmul cu ce s-a putut. De exemplu, cadrul cu luna plină durează vreo 10 secunde. Mi-a plăcut, totuși, că autorii au rămas în poveste, inclusiv în ceea ce privește grafica. Vei descoperi desenele clasice din cartea copilăriei, dar într-o formă modernă. Poate nu e cea mai liniștitoare amintire din copilărie, dar să nu uităm că Nică și-a luat revanșa cu „Amintiri din copilărie”. Probabil a trebuit să aleagă între asta și muncă în folosul comunității pentru sadism.

Sigur că narațiunea nu e despre lupi și capre, ci are mai multe straturi și înțelesuri, ca orice poveste. O fi despre invidie (sau dușmănie cum se zice acum), lăcomie, gelozie, rude rele, pericole, mame singure, dreptate, dar un pic de cruzime tot a pus și Creangă acolo să se viralizeze treaba. În film, e chiar mai rău, că e cu oameni. Dacă în poveste, pofta de iezi a lupului era justificată, cel puțin formal, de natura lui animalică, aici rămân doar aluziile la pofta refuzată a inimii. Ceea ce nu justifică întru totul măcelărirea iezilor umani. Poate o scurtă completare la mobilul crimelor n-ar fi stricat, chiar dacă n-ar mai fi existat o suprapunere completă cu povestea. Care oricum nu există pentru că acțiunea nu se petrece într-o comunitate unde mai este la modă canibalismul.

Apropo de mâncare. De la film ieși cu ideea fixă să înfuleci o oală de sarmale, la primul restaurant care îți iese în drum, chiar dacă, uneori, HORECApra din România e ca-n povestea lui Creangă: te cheamă la masă doar ca să-ți facă rău.

Iezii joacă minunat, aproape la fel de bine ca Marius Bodochi si Maia Morgenstern, cu mențiunea că doi dintre ei au roluri mai scurte că, deh, au fost mai obrăznicuți. Regia la un nivel înalt. Montajul și imaginea la fel. Pentru bugetul infim pe care l-a avut filmul, este o producție puternică, îți rămâne în cap și merită văzută. Nu degeaba a luat si premiul publicului la TIFF.

Încă un gând care nu a fost în intenția autorului, dar care are o morală contemporană pentru România. Părinții plecați prin afară pentru hrană (trai mai bun) și copiii lăsați singuri să se descurce cum pot. Sigur că pe copiii de azi nu-i mai mănâncă lupul, dar rămân mutilați sufletește. Pe vremea lui Creangă se numea supraviețuire, acum e mai degrabă vorba despre o alegere.

Gogâlț, gogâlț.