Există o întrebare care apare, aproape obsesiv, în „La grazia” al lui Paolo Sorrentino: „ale cui sunt zilele noastre?” Foto: Profimedia

Am ieșit de la The Devil Wears Prada 2 cu un sentiment pe care nu-l anticipasem.

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

„Pur și simplu mi-a fisurat craniul. “Faust” e gigant. E enorm. Dimensiunea este imensă. Am fost întrebat imediat după spectacol ce cred. Am răspuns „Ce cred? Nu poți gândi după așa ceva!” (Foto: Dragoș Dumitru)

”Am fi putut face mai mult?” foto: Netflix / BACKGRID / Backgrid UK / Profimedia

Regizorul american Martin Scorsese, cunoscut în întreaga lume pentru palmaresul și premiile impresionante obținute în cinematografie, a făcut zilele acestea o declarație uimitoare, confirmând valoarea filmului românesc contemporan. Acesta a declarat în cadrul unei emisiuni TV a lui Dave Karger din cadrul Festivalului TCM Classic Film că îi plac în mod deosebit filmele românești. Și declarația pare să nu fie deloc una de complezență, pentru că Scorsese a menționat nu doar numele unor cunoscuți și talentați regizori români, ci a citat chiar și declarații din interviuri ale acestora.

Această umanizare a lui Napoleon este unul dintre punctele forte ale filmului lui Scott, deoarece permite publicului să se conecteze cu o figură adesea redusă la un mit istoric. În plus, momentele intime din film creează o dinamică interesantă, ducând chiar la secvențe cu umor în moduri neașteptate. Foto: Riccardo Milani / AFP / Profimedia

La șapte ani de la „Două lozuri”, Sile (Dragoș Bucur), Dinel (Dorian Boguță) și Pompiliu (Alexandru Papadopol) au revenit pe ecrane cu o nouă idee de a face bani și noi moduri de a intra în încurcătură. În „Încă două lozuri”, cei trei găsesc o cale în pas cu vremurile de a se îmbogăți - minarea de criptomonede. Însă, cum personalitățile lor nu trec prin niciun upgrade de soft, rămân la fel de predispuși ghinioanelor - de data această altele.

De altfel, atmosfera e de teatru, de scenă, unde clișeele de comportament la care s-ar fi așteptat spectatorii sunt transferate lucrurilor și decorului, iar personajele sunt libere să iasă din aceste tipare (« taximetrist », « interlop »,etc…) și să ofere o interacțiune credibilă. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Mi-a lipsit foarte mult un film ca ăsta în viața mea. (Foto: IMDB)