De-a lungul vieții am învățat să îmi ignor intuiția, ba chiar să o combat și să o sufoc. Am “învățat” că judecata mea este greșită și nu ar trebui să am încredere în ea pentru a fi pe plac celorlalți. Am “învățat” că validarea celor din jur este mai importantă decât ceea ce cred eu despre mine sau aș vrea să fac eu cu viața mea.. Foto - Eugenio Marongiu/ ImageSource/ Profimedia

Mediile virtuale sunt invadate de tot felul de binefăcători care ne promit și marea, și sarea. Vorbitorii motivaționali împachetează fericirea într-o prea vulgară... descurcăreală. Suntem invitați și învățați să descurcăm ițele oportunităților spre a reuși ascensiunea pe o (spun ei) incomodă și inaccesibilă scară ierarhică, financiară și socială. Pe de altă parte, în cadrul conferințelor despre fericire, psihologii ne recomandă starea de bine, pe care, în mod similar, chiar dacă nu atât de vulgar, o identifică cu... reușita. Foto: Dorin Gabriel Mureșan

Personal, îmi doresc ca în școli să existe bucuria de a învăța, un etos prietenos și bazat pe comunicare, sprijin reciproc și relații pozitive, copii și profesori cât se poate de fericiți și, în același timp, în echilibru, îmi doresc rezultate academice bune și învățare cu obiective atinse pentru fiecare copil. (Foto: Profimedia Images)

Dacă nu suntem atenți, toată povestea frumoasă pe care ne-am spus-o despre avantajele lucratului și învățatului online se poate întoarce împotriva noastră. Iar riscul cel mai mare este la adolescenții și copiii care petrec din ce în ce mai mult timp în fața ecranelor. (Foto: Răzvan Peristeri Facebook)

Eroarea cea mai gravă care se propagă, odată cu fenomenul poveștilor de succes, este ideea că suferința e justificată dacă e pusă ȋn slujba unui scop mai ȋnalt, mai nobil. Că nu poți fi fericit dacă nu ai ȋndurat mult și pe nedrept ȋn prealabil. Și nu meriți să te bucuri de viaţă dacă totul ȋți cade ca o pleașcă, fără un efort bazat pe lipsuri. Astfel că, printr-un masochism asumat tacit, milioane de indivizi se deprind a ȋndura nedreptăţi ȋn tăcere și se delectează cu privaţiunile.

Doamna de la casa supermarketului nu are o problemă per se cu domnul care își adună mărunțișul dar ea probabil nu știe asta; trăiește de la o zi la alta cu aceeași stare de spirit și poate nici măcar nu înțelege că lucrurile ar putea arăta altfel. (Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea)

Știți „discursul” stewardesei din avion înainte de decolare: „în eventualitatea puțin probabilă a depresurizării cabinei, măștile de oxigen vor cădea automat din tavan. Persoanele însoțite de copii își vor pune mai întâi propria mască și abia apoi pe cea a copilului”? Sună surprinzător: cum, nu punem mai întâi masca celui mic?

Dacă-i întrebi pe părinți ce-și doresc pentru copiii lor sau dacă îi întrebi chiar pe copiii mai mari ce-și doresc de la viață, în majoritatea cazurilor răspunsurile se vor rezuma la un singur cuvânt: „Fericire!“ (Foto: Guliver/Getty Images)

Andreea Raicu a făcut televiziune 20 de ani, dar după 17 nu mai era fericită. Pentru cei din jurul său acest lucru părea de neînțeles. „Păream prințesa mofturoasă care are tot și cu toate astea se răsfață”, a povestit fosta prezentatoare. (Foto: Facebook Andreea Raicu)

Plecă mai departe, șchiopătând dureros. Nu era nici o urma de suferință pe fata sau în ochii lui atunci când se apropia de câte un pasager. Același zâmbet frumos, încrezător. Același mulțumesc, spus tare, articulat atunci când se îndepărta. Și asta, indiferent de cum arăta pasagerul sau de faptul că era politicos sau nu. (Foto: Guliver/Getty Images)