Trăim în cea mai sigură și prosperă epocă din istoria umanității. Nu mai fugim de prădători, avem medicina la un click distanță și mâncare livrată la ușă. Cu toate acestea, dacă privești în jur vei observa un fenomen bizar: suntem o specie care pare să „dea cu piciorul” bunăstării imediat ce o atinge. De ce, după ce construim un „Eden” tehnologic, începem să inventăm conflicte sau cădem în depresie?

Am citit undeva că oamenii posedă niște neuroni numiți neuroni oglindă. Acești neuroni ne fac pe noi să acționăm în grupuri, să imităm comportamente, fie bune, fie rele.

Este o vorbă populară: „Mai bine hoț decât prost.” Nu este o glumă cinică, ci mai degrabă o concluzie pragmatică: între două rele, societățile aleg adesea „cel mai mic rău” sau răul care produce rezultate.

Invitați în emisiunea „În fața ta” de la Digi24, Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, și Francisc Doboș, fostul purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, au vorbit despre soarta omenirii, în contextul liderilor mondiali actuali.

O bătrână care își ducea vaca de la pășunat înspre casă ne-a avertizat de apariția unui râs în zonă. O familie de profesori universitari de la Iași ne-a pregătit pentru întâlnirea cu o ursoaică cu pui. Pentru că nu se defrișa în ritmul ultimilor ani și pentru că existau țarcuri pe unde animalele sălbatice erau hrănite regulat, nu erau motive prea mari de îngrijorare. Le respectam sălbăticiunilor spațiul personal și nu ni s-a întâmplat să fim deranjați. Surprizele au venit de unde nu ne așteptam... Foto: Dominika Zarzycka/NurPhoto/ Shutterstock Editorial/ Profimedia

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Atunci când pe invitaţie este specificată ora exactă de începere a unui eveniment, fă tot posibilul să fi la locul de desfăşurare cu cel puţin zece minute înainte de începerea acestuia, fără să deranjezi audienţa pe timpul unui concert sau fără să ajungi atunci când se serveşte felul principal. Foto - Profimedia

Cu ochii pe pereți, analizând arhitectura ca mijloc de a pierde timpul și anxietatea socială, îl simt pe cel din față întinzându-se spre mine zâmbind: “Trebuie să stăm la coadă pentru alcool...” Nedorind neapărat conversație, adaug “Și eu-mi iau ceai”. “Mai rău!” plusează vesel și se stinge discuția. Foto - Profimedia

Mă gândeam la ce viață au femeile acestea. La cum e să strângi după alții în continuu. Unii le ajută. Din automatism sau grijă autentică își duc tăvile la locul lor, resturile la coș. Alții nu.

Vine la geam. Caut în portofel 10 lei. Nu am. Am câteva hârtii de 50. Răsfoiesc înainte și-napoi căutând o hârtie de 10. Să nu îi las ceva nu e posibil. Decid. „Îi las 50. Pentru mine nu contează 50 de lei. Pentru el da.” (Foto: Inquam Photos/ Alberto Groşescu)